Din cartea mea NINGE LA IASNAIA POLIANA - INTAMLARI CU SCRIITORI
Joi. Stabilisem sa il vizitez pe
poetul Emil Manu in casa lui cea veche pentru un interviu. Centrul vechi al
Bucurestiului cu stradutele lui cosmopolite ma facea sa imi imaginez cum
odinioara doamne cu umbrele si manusi de dantela isi etalau rochiile si
evantaiele prin anotimpuri colorate.
Inca doua stradute, fac dreapta,
case inalte, frumoase, pline de iedera. Bat la usa si urc pe o scarita ingusta in
camera de la mansarda. Poetul statea in dreptul unei ferestre mici ce dadea in
strada. Sanatatea nu ii permitea sa umble, asa ca isi petrecea majoritatea
timpului in camera, scriind. Avea ochi ce parca privea prin tine, poetul.M-a
intrebat despre ce vom vorbi. Camera plina de carti. O masuta mica, incarcata
si ea cu foi, creioane, niste fotografii vechi, masina de scris. Papucii de
casa ai poetului stateau cuminti la marginea patului, se vedeau varfurile roase
si nuanta de culoarea untului. Intr-un colt mai intunecat, o perna usor
ingalbenita de timp, brodata de mana. Eram incurcata, nu stiam unde sa ma asez.
Sa stau mai aproape de maestru, sau…”Aseaza-te,
zice, simte-te ca acasa”. Alaturi, apa, serbet, o carte deschisa cu coltul
foii indoit. Fara emotie, dialogul cu poetul era firesc, de parca ne stiam de o
viata. Se mai oprea din cand in cand si mai sorbea din paharul cu apa, semn ca
a obosit putin. Apoi, privea spre fereastra mica.
De afara, se auzeau tigancile cu flori: “ sa-ti traiasca frantuzoaica, boierule! Ia trandafiri
rosii ca focul, 1 franc firul”. Poetul zambea.
Imi marturisise ca nu-i ramasese decat sa priveasca strada,
forfota; amintirile veneau de-a valma. Mi-a povestit despre copilarie, a plecat
apoi in razboi, cum l-a cunoscut pe Ion Caraion si cate a patimit din cauza prieteniei
cu el, cum il gazduise mai tarziu in micuta garsoniera, anii petrecuti in
puscarie, despre carti si prietenii literare. Si cate si mai cate. Il priveam.
Vocea se subtia, adus de umeri, poetul obosise. Stiam ca trebuie sa plec, as
mai fi avut atatea intrebari. “Maestre , ce
ganduri aveti acum?”. Zambeste, apoi face ghidus cu ochiul. “Poetul pleaca dupa trandafiri, merge si Ion
Caraion” imi raspunde.
Si a plecat.
(Angela Baciu, ianuarie 2015)
