text din cartea mea (in lucru)
NINGE LA IASNAIA POLIANA - INTAMPLARI CU SCRIITORI
poetului George Almosnino
NINGE LA IASNAIA POLIANA - INTAMPLARI CU SCRIITORI
poetului George Almosnino
Frig. Atat de frig ca am fi intrat oriunde, numai
sa ne mai incalzim putin. Era intredeschisa poarta mare a muzeului. Traversam
curtea plina de mormane de zapada. In muzeu, caldura din sali ne cuprindea si ne simteam atat de bine. Era liniste. Parea
sa nu fi trecut nimeni pe acolo de ceva
vreme. Tavanul inalt, peretii incarcati, covoare groase, usor roase de timp.
Treceam dintr-o incapare in
alta cautand parca nici eu nu stiu ce. Ferestrele imbracate in draperii grele, de un rosu
inchis, stranse cu canafi aurii. Dincolo, forfota strazii, oamenii mergeau
grabiti, fiecare la treburile lor. Un caine zgribulit isi facuse culcus pe un
capac de canalizare.Tiberiu
era inaintea mea cu cativa pasi. Asa mergeam si
pe cararile de munte, cand potecile se deschideau spre lumi noi pentru
mine. Privea calm fiecare tablou in parte. Inca aveam mainile inghetate, frigul
nu se descotorosise de mine, statea agatat ca o scama pe o haina veche. Paseam
usor, parca sa nu deranjez. Din cand in
cand, trecea cate o femeie. Toate purtau halate albe. Habar n-aveam daca erau
angajate la muzeu, sau asistente medicale. De fiecare data era alta…Cine stie. Imi venea sa o intreb pe una din ele cum o
cheama. Sau de ce duce pe tava de argint un pahar cu gura in jos. Zambeam in
sinea mea, numai cu fantomele nu vorbisem !!!
Inca o usa
La birou, cu un zambet
larg pe fata astepta Nino.Avea capul descoperit, barba incaruntita, privirea
senina, bucuroasa as zice, imbracat intr-un palton lung, maro cu guler de blana
scurta. Pe birou, isi asezase manusile, tot maro, terminate si ele la
incheieturi cu blana. Tiberiu se duce direct la el. Se privesc, pare ca abia se
despartisera. Nu erau surprinsi sa se reintalneasca. Se saluta ca fotbalistii pe stadion, lovinu-si palmele,
parca-si ureaza “give my five”.Eram in fata unui tablou ? Cautam in coltul de
jos in dreapta numele autorului. Nu stiu ce vedeam: doi barbati maturi, tata si
fiu apropiati acum printr-o intelegere tacita. Semanau frapant. Statura, o
usoara incruntare a fruntii lor, nasul coroiat…Si-au strans mainile. Nu puteam
distinge mana unuia de mana celuilalt. Si ele erau identice: degete lungi,
incheieturi subtiri, aratatorul si cel mijlociu ingalbenite de tutun. Cum era
posibil ca doi oameni sa aiba aceleasi
maini? Il priveam pe Nino. Vroiam sa ii spun ceva. Cuvintele nu-mi ies din
gura. Pe neasteptate, Tiberiu se intoarce cu spatele si pleaca sa priveasca
tablourile. Am ramas in fata lui Nino,
nu atat nedumerita, cat mai degraba rusinata. Imi venea sa ma napustesc asupra
lui si sa-l imbratisez, crezand ca acolo gasesc toata siguranta lumii…Din doi
pasi il ajung din urma pe Tiberiu. Il intreb in soapta de ce nu ma prezinta. Ma priveste – aceeasi ochi
exasperati ca atunci pe coama Baiului, cand spunea “hai , nu vii odata ?”- imi raspunde sa ma port cum simt: “Du-te draga la el, ce ma
intrebi pe mine?!”si trece la un alt tablou.
Imi iau inima in dinti, si fie ce-o fi. Nino e in picioare acum, dar nu
schiteaza nici un gest, zambeste larg si atat. Nu ma cheama, nu ma incurajeaza.
Ma opresc la jumatatea drumului. Zambesc si eu. Era de ajuns. Stia tot ce
trebuia stiut.
Ma intorc la Tiberiu, il iau
de mana. A cui mana o strangeam?
Priveam amandoi acelasi tablou. El
se uita cu atentie. Intorc inca o data privirea spre sala cea mare. Biroul gol.
Nino nu mai era. Plecase cu tot cu paltonul si manusile maro, cu femeile in
halate albe. Sa fi vazut numai eu tabloul asta? Si de ce zambea acum Tiberiu? In
tablou imaginea unui cartier vechi, muncitoresc, cativa copii la sanius. Un om
de zapada facut cam naiv cu o tigaie pe cap si un nas stramb dintr-un morcov
din camara bunicii. In prim plan baietelul parca semana cu Tiberiu copil. Sau
cu Nino ? Era si o fetita acolo, cu doua codite lungi negre. Se plangea de
frig. Copilul o privea mirat. Isi scoase haina si i-o puse ei, sa-i tina de
cald. Haina veche militareasca, nu se incheia la ultima gaica…” l-am dat Norei,
intr-o primavara, de martisor, bumbul ala de alama, legat cu un fir tricolor”, spune
Tiberiu. De unde sa fi gasit la cazarma un snur rosu cu alb?
Ies din tablou si mai privesc odata
biroul, lampa verde, ca fotoliul lui
Nino din sufragerie. E tot acolo…
M-am trezit brusc, e ora 8, trebuie
sa plec la servici.
Angela Baciu
ianuarie 2015
(foto: internet)